Oare, de ce totuși, femeia?

     Din ea ne tragem si tot la ea ne întoarcem, precum un pelerin pofticios care nu își poate stinge setea de mai multe trăiri turistice. Duioșia vocii cu care ea reușește să compună cele mai sensibile și dulci simfonii, dezgheață bucată cu bucată ghețarul cotidianului. Cu fiecare răsuflare ardentă, cu fiecare emoție matăsoasă, gând năstrușnic, și gest murdar, se reliefează un film care răsfață mintea și bandajează corpul. Fiecare unduire a acestei sculpturi impresionante magnetizează parcă cerul, natura și făpturile, creând o simbioză perfectă pământească. Ea este cea care se sacrifică repetat pentru păstrarea conținutului unei relații. Numai ea este capabilă să ierte, să iubească și să se certe concomitent cu aceeași fervoare inegalabilă. Să îngâne deodată cuvinte de dor, de durere, de iubire și de melancolie. Pășește mai fin decât atingerea solului de către frunza decăzută din vârful castanului îmbătrânit.

     Râsul are propria sa rimă, de care nu ai cum să nu te îndrăgostești, plânsul are propriul său puls, parcă vărsat din cer, iar creația sa, lacrima, aseamănă puritatea rouei de dimineață. Atingerea ei este parcă ruptă dintr-o stofă de satin, mângâind și vindecând cu grijă înțelesurile fațadei barbătești. Firele de păr de aur alunecă comod și strategic peste umerele imaculate. Ochii ei comunică placid cu pulsul tău de începător și convulsionează gândul. Fața ei demontează durerea și transpune fizic cântecul indescifrabil al vântului. Buzele sunt un portal către nemaisimțite pulsații. Iar corpul este răspunsul universal la întrebarea inflexibilă a nemuririi.

     Ea poate schimba întru totul regulile după care se joacă viața în sine. Tristețea o metamorfozează în beatitudine când frânge orice val greu și păstrează suflul vesel. Timiditatea în plăcere, când impresionează orice ființă cu simplitatea pură inerentă timidității. Sau frica în acceptare, când acoperă precum un voal fața fricii cu o iubire mișcătoare. În preajma ei timpul devine atemporal, inutil și expirat. Precum un vechi pardesiu mâncat de vreme și de molii, aruncat în spatele dulapului. Nu mai prezintă niciun rol funcțional pentru recalcificarea unei prezențe care te fierbe. Ea este capabilă să schimbe fenomenele naturii interioare prin prestanța ei pulsantă și mișcările ei desenate cu acuratețe de artist. Iarna te face să uiți de frigul neiertător, calibrând cu migală termostatul tău interior, zâmbind fin și emanând febril dorință. Vara te răcorește precum o briză insulară, privindu-te ușor și lăsând peticul de goliciune să converseze cu tine. Are o ușurință aproape stelară de a colora pânzele zilelor de vară cu simpla prezență deocheată, reconfortantă și imaculată.

     Este complexitatea simplă învelită într-un cearceaf umed de sudoare pasională. Odata cu dezlipirea cearceafului de corpul ei cuibărit de plăcere, redefinirea existenței este totală. Te transportă fără voia ta printr-un vortex al simțurilor care îți eradichează orice control asupra ta. Devin subiectele celor mai înflăcărate și maiestuoase creații literare, nu pentru că produc o sumedenie de foloase, ci pentru că sunt singurele care transformă lirismul într-un ecosistem al simțului. Îl răsfață cu o pricepere de nemaivăzut, și nu se observă în niciun moment vreo oboseală. Ea este cea care pur și simplu vitalizează neînfricat ziua și luminează curajos noaptea.


Nosce te ipsum

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s