Despre perseverență

     Știm cu toții cum este să ne vedem de direcția zilei noastre cotidiene și ca din neant primim rugăminți de rumegare existențiale. De cele mai multe ori mă regăsesc gândindu-mă la cele mai monotone și insipide subiecte, rareori apărând vreo epifanie sau întrebare meritorie. Dar când se întâmplă, sunt prizonierul propriei dorințe de a găsi o explicație. Mai alaltăieri mi-a fost sădită ideea de perseverență. Mă gândeam la avuție identitară, la norocul de a fi înzestrat cu talent, însă, perseverența să fie ceva neatins de individ. Talentul fiind ceva oarecum palpabil, viu, pulsant, este mult mai renumit decât verbul ”a persevera”. Perseverența neaducând gratificații imediate și suculente, devine un aspect parazitar pentru o ființă umană înrădăcinată în grabă și nerăbdare. O privesc ca pe o mare dezamăgire și o sinucidere evolutivă să apoteozezi orgoliosul talent în detrimentul perseverenței. În realitate, formează o unitate, un întreg care prefațează potențialul individului și cerne, de altfel, posibilitatea omenirii de a evolua în gloată.

     Neincluzând perseverența în sfera dorințelor, planurilor și valorilor noastre, devenim rigizi, frustrați și uităm identitatea noastră. Este o forțare a capacităților unui om, încercarea aceasta repetată de a atinge obiectivele și visurile strict prin canalul talentului. Timpul este cel care va dovedi insuficiența biologică a talentului și care ne va arunca într-o stare de completă dezamăgire. O dezamăgire bazată pe nereușite și frici nesubjugate, considerând mereu că este suficient efortul depus. Consolându-ne că talentul, sub forma unei oarecare priceperi-primite și nu exersate- ne-a adus unde suntem vii și nevătămați. Și, defapt, numai vii nu suntem în acest punct. Acceptul și mulțumirea deținerii unei game deosebit de restrânse de abilități, sustrase mai mult din ADN, este un șah mat pur la adresa ta. Este mișelesc să acceptăm ceea ce ne-a fost dat intrinsec, să profităm de aceste capacități, dar fără să scoatem și noi capul din pământ. Sub o formă subtilă, te ascunzi de viață și te autoflagelezi. Nu urmezi fluxul ambițiilor și dorințelor tale, fiind hipnotizat de confortul și siguranța pe care talentul le poate oferi. Îți arunci singur un sac de pietre în spinare și începi să urci muntele.

     Depășirea acestui miraj al suficienței talentului, se face numai prin acordarea unei atenții sporite perseverenței. Perseverența oferă ceva neprețuit oricărei persoane care dorește să fie fericită. Acest sentiment se numește autosuficiență sau mulțumire interioară -nedepinzând de vreun eveniment exterior-. Cunoașterea sinceră a efortului depus, nederanjat de vreo forța exterioară, încarcă individul cu mulțumire și accept. Accept al persoanei sale, al sinelui său, că indiferent de textura momentului, tot ce a fost posibil a fost făcut. Nu are nevoie de niciun fel de validare exterioară pentru a contribui la bunăstare, fiind independentă, perseverența sculptează în noi ambiția de a fi mulțumiți cu ce deținem. Într-adevăr, cere dedicare și multă trudă, dar oferă de asemenea și multă frumusețe. Cursivitatea deciziei de a persevera în orice lucru, poate chiar înăbuși neplăcerea trăirii lui. Deoarece omul, în final, nu este interesat atât de mult de voluptatea momentelor, ci de cum reușește el să răspundă acelor momente.


Nosce te ipsum

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s